Povesteam, poate ați mai auzit, cum într-un seminar cu niște copii ai străzii am făcut un exercițiu. Fiecare copil se așeza, pe rând, pe un scaun și avea în fața lui un scaun gol. Îi spuneam fiecăruia: „Uite, tu ești Dumnezeu și acolo, în fața ta, e sufletul tău. Ai murit și ai ajuns la Judecată. Dar tu acum ești Judecătorul. Ce-i spui sufletului tău?”.
Fiecare se uita și spunea lucruri de genul: „Mă, de ce-ai plecat de acasă? De ce ai furat? De ce ai tras din pungă? Du-te la iad!”. Altul a spus: „Du-te puțin în iad să vezi ce-i acolo, și apoi du-te înapoi pe pământ și lasă-te de drog!”...
În grup era și un băiețel de vreo cinci anișori, Costel. Deși nu vorbea niciodată, l-am așezat și pe el pe scaun și i-am zis: „Uite, Costeluș, aici e Dumnezeu, tu ești Dumnezeu, și acolo e Costeluș, Costel, ce-i spui? Acum ești Dumnezeu, ce-i spui acestui copil?”. După mai multe îndemnuri, spre uimirea mea, a vorbit și a zis: „Vino, mă, să te iau în brațe!”.
Acesta este Dumnezeu, copiii mei! Doar că avem nevoie să devenim copii ca acest Costeluș ca să-L cunoaștem așa. Din păcate, omul „mare” poate să aleagă „dreptatea” și nu mila Domnului. Un Costeluș făcut mare, deținut pe viață, când l-am întrebat ce-o să-i facă Dumnezeu la Judecată, a zis: „Păi, o să mă trimită în iad!”. Eu i-am zis: „Ba nu, o să te ierte!”. S-a albit la față și a zis: „Nu-mi convine!”. „De ce?” „Păi, nu e drept, eu am omorât!”... Înțelegeți, acest orgoliu al meu de a fi drept, de a face dreptatea mea, mă poate face să aleg iadul! Să nu fie!
Maica Siluana Vlad
{% display_products limit = "15" columns = "5" type="list" category_name_list="Teologie %
Comentarii