Nu a plâns niciodată...

Nu a plâns niciodată...

Eleni trăia în frumosul sat Karpenisi. Din anii copilăriei o însoțea sărăcia. S-a măritat cu un bărbat aspru și necioplit, iar după ce s-a căsătorit a continuat să muncească în casele altora, ca să poată supraviețui amândoi, pentru că veniturile soțului nu erau de ajuns. Picioarele femeii scunde se strâmbaseră de atâta muncă, semănau cu butucii de vie. Chinuirile vieții ei și durerile și suferințele trupești au făcut-o să se afierosească Preasfintei de la Prusos, să-I slujească în fiecare post și praznic al Adormirii ei. Acolo am cunoscut-o și mi-a destăinuit marea minune din viața ei:

Munceam, părintele meu, noapte de noapte, iar seara mai luam și bătaie de la răposatul meu soț pentru orice lucru mărunt. Mă lovea cu picioarele la pământ, așa cum lovesc copiii mingea pe teren. Pentru un timp, am lucrat ca slujnică la un doctor. Mă plătea bine, însă și el era aspru și dificil, la fel ca soțul meu. Nu îmi îngăduia să spun nicio vorbă despre cele ce le auzeam și vedeam la cabinetul lui.

Odată m-am dus să arunc gunoaiele. Am luat tomberonul în spate și înaintam prin întunericul serii geroase spre locul unde se aruncau gunoaiele. Înaintând eu auzeam și un scâncet încet. Mă uitam la dreapta și la stânga, nu vedeam pe nimeni. Am început să mă tem, să-mi fac cruce.

„Trebuie să fie o ispită. Nu se vede nimeni pe drum, iar plânsul de prunc mă urmărește.”

Am ajuns la locul de aruncat gunoaie, am deschis capacul tomberonului și văd un prunc plin de sânge plângând.

„Preasfânta mea, ce să fac? Doctorului nu trebuie să-i zic, de vreme ce chiar el l-a aruncat. Iar soțului meu cum să i-l arăt? O să mă înjunghie ca pe mielul de Paști. Nu mai zic și ce gânduri o să-și facă.”

L-am luat în șorțul meu. Era cald, a scâncit: „Făptură vie a lui Dumnezeu, nu mă lasă inima sa nu te iau acasă și Dumnezeu cu mila.”

L-am sărutat, din căpșor îi curgea sânge, se pare că îl lovise capacul tomberonului. L-am strâns în brațe ca să îi țin cald, în spate duceam tomberonul și în spate copilul. Acasă nu am găsit pe nimeni. Mi-am spus: „Dumnezeu este cu mine.”

L-am spălat, l-am înfășurat într-o cămașă veche, l-am alăptat (eram mamă de prunc) și l-am pus în covata în care frământam pâinea. I-am făcut cruce și am zis: „Preasfântă, dăruiește-i să nu plângă!”

Și nu a plâns niciodată. Îl hrăneam în ascuns și îl culcam sub patul nostru. Când venea bărbatul meu, tremuram de frică. Inima îmi bătea ca un ceasornic. A trecut timpul și a început să meargă de-a bușilea. Astfel că, într-o amiază, când mâncam, a apărut pruncul și a intrat sub masă. Cum l-a văzut bărbatul meu, i-au lucit ochii.

„Ce e asta!” îmi zice.

Atunci mi-am făcut cruce și i-am spus taina. S-a emoționat și l-a primit ca și când ar fi fost al lui. Copilul acesta este acum căsătorit și lucrează în Karpenisi. De la acest copil primesc un pahar cu apă, de la ai mei nimic.

Arhimandrit Grigorie, starețul Mănăstirii Dohiariu, Ucenic la oameni nevoitori, Editura Bizantină



 



{% display_products limit = "15" columns = "5" type="list" category_name_list="Teologie %

Comentarii