Monahul Lazar Dionisiacul a fost un calugar cu mare credinta , cu multa acrivie in indeplinirea indatoririlor monahale, cu o ravna fara seaman in respectarea randuielilor manastirii, cu o intensa viata launtrica si o neincetata indreptare a gandului catre Dumnezeu, dar mai ales pilda de dragoste pentru aproape.
Ca infirmier al manastirii a avut ocazia, dar si darul ca, pe langa tamaduirea bolilor trupesti, sa tamaduiasca bolile si durerile sufletesti ale parintilor.
De-a lungul lecturii "Povestirilor" se observa simplitatea , iar uneori stangacia cu care este construita fraza, dar in acelais timp si eleganta si harul, multa evlavie si profunda credinta, precum si ravna si sarguinta monahului Lazar de a aduce folos sufletesc fratilor sai prin intermediul povestirii unor faptelor minunate.
Cartea de fata ne transpune in "epoca de aur" si in binecuvantata atmosfera a Parintilor care au vietuit in Muntele Athos in urma cu patruzezi de ani.