In numele tamaduirii omului. Teologia ortodoxa si psihoterapia. Convergente si divergente

In dialogul teologiei cu stiintele umaniste trebuie sa fie clar ca teologia nu-si propune sa inlocuiasca stiinta, ci are obligatia, pentru evitarea oricarei confuzii, de a defini abordarea teologica a stiintei. Pe aceasta temelie s-ar putea cladi un dialog de esenta, liber de orice prejudecata si cu consecinte practice pozitive in slujirea omului aflat in suferinta, pe care il intereseaza nu discutiile noastre in contradictoriu, ci o alianta in folosul sau. 
Asadar, psihoterapia ortodoxa este mai intai un botez in invataturile Parintilor, indeosebi ale isihastilor, sub indrumarea pastorala a unei persoane cunoscatoare a teologiei patristice, asociat cu participarea cucernica la practicile liturgice si duhovnicesti ale Bisericii. Biserica, fara sa ignore nevoile actuale ale omului suferind, doreste ca evolutia lui ascendenta sa nu se limiteze la extinderea sinelui spre noi zone de gandire, traire si maturitate, ci sa constituie o deschidere a persoanei spre Binele vesnic: spre Dumnezeu. Viata arata ca boala grea si suferinta pe care o implica pot sa-l miste pe om spre maturizare si apropiere de Dumnezeu. 
Pentru terapeutul ortodox, care nu sustine niciodata ca ofera rezolvarea problemei existentei, ci doar extinderea constientizarii si asumarii raspunderii personale, credinta devine mobil, si nu relaxare pasiva in ceva de natura magica, renuntare la asumarea raspunderii personale, eronat numita predare in mana lui Dumnezeu. Prin urmare, credinta terapeutului crestin nu este o ideologie ce trebuie aparata, ci o traire personala care se cere cultivata. Terapeutul credincios exercita o morala pe care o slujeste, apara autenticitatea persoanei pacientilor sai, libertatea optiunilor lor, si nu doreste ca, exploatandu-le pozitia vulnerabila, sa le impuna opiniile sale, ci sa lupte cu eternele intrebari existentiale legate de cautarea sensului vietii.