Cât despre inegalități, ele sunt produsul naturii, nu nedreptăți, și nu trebuie confundate cu excesele. Ele aduc cu sine fraternitatea și astfel contribuie la viața și armonia lumii.
Într-un mediu de perfectă egalitate, viețuirea ar fi nu numai monotonă și plictisitoare, dar și imposibilă. Catastrofele și cataclismele, cutremurele, trăsnetele, erupțiile vulcanice, revărsările de ape etc., își au cauzele lor accidentale, uneori cunoscute, alteori necunoscute și sunt rele, când ating persoana sau bunurile noastre, dar au și efecte morale și materiale bune: ne aduc aminte că „dansăm pe vulcani”, ne descoperă relativitatea vieții și a bunurilor pământești, purifică aerul, fertilizează pământul, dezvăluie din adâncuri taine necunoscute, evidențiază legile și forțele generale ale naturii, trezesc conștiințele adormite sau pervertite, ne aduc aminte de Dumnezeu și ne îngrozesc de dezordinea care ar domni în lume dacă s-ar călca legile lui eterne etc.
Moartea – „durerea durerilor”, „plata păcatului” – face parte din ordinea naturală a vieții. Dacă uneori ea vine mai devreme decât ar trebui, sau merge acolo unde ar trebui viață și ajutor, iarăși nu trebuie să punem numaidecât vina pe Dumnezeu. Moartea prematură se întâmplă din cauze naturale, din vina oamenilor, din sămânța bolilor și din alte cauze și incidente care vin de la oameni, de la animale, de la natură etc. De ce să acuzăm numaidecât pe Dumnezeu, când de cele mai multe ori, în astfel de cazuri, noi suntem vinovați: nu muncim sau muncim prea mult, nu ne lecuim de bolile contagioase, nu ne îngrijim suficient sănătatea, abuzăm de puterile trupești și sufletești, nu suntem destul de prevăzători și destul de atenți, ne lăsăm pradă relelor care bântuie omenirea.
Prin urmare, din atâtea și atâtea pricini, existența răului nu contrazice existența providenței divine, ci dimpotrivă – o reclamă. Când sunt nedreptățiți, sau în suferințe, în vreme de catastrofe și de războaie, atunci se roagă oamenii mai mult și mai din inimă, și tot atunci simt mai aproape mâna ajutătoare și mângâietoare a lui Dumnezeu. Dovadă că Providența este mai activă atunci când avem mai multă lipsă de ea. Numai oamenii slabi în credință și nerăbdători așteaptă și pretind ca, îndată ce apar norii pe cerul vieții, să și dispară. Norii trec, cerul rămâne senin, și Dumnezeu rămâne…
Ilarion V. Felea, Religia iubirii, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009, pp. 148-149
Rugăciune puternică, la vreme de ispită
Doamne, Doamne, Cel Care ai îngăduit diavolului să ispitească în Rai pe strămoșii noștri Adam și Eva, spre a le încerca ascultarea și supunerea; Cel Care, de asemenea, ai îngăduit diavolului să ispitească cu îngrozire și cu grele suferințe pe Dreptul Iov, robul Tău, pentru ca și mai lămurit să se vădească virtuțile și credința lui întru Tine; Cel Care ai dat îngăduință satanei să se apropie cu ispitire de Însuși Fiul Tău, spre a-L îmbia și a-L momi cu poftele și deșertăciunile acestei lumi, pentru ca, înfrânt și rușinat, acest duh blestemat să audă din gura Mântuitorului lumii cuvintele: „Înapoia Mea, satano, căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini și numai Lui Unuia să-I slujești!”; Cel Care tuturor drepților și sfinților Tăi le-ai dat vremi de ispitire și de grele îndoieli, pentru ca, prin ele lămurindu-se, să iasă și să rămână și mai întăriți în credința, în nădejdea, în dragostea și în supunerea cea către Tine; Însuți, Atotputernice și Preabunule Stăpâne, ajută-mi și mie în această clipă grea, când duhul satanei îmi tulbură mintea cu îndoieli și cu îmboldiri, și când viclene amăgiri îmi frământă inima și sufletul.
Arată-mi, Milostive, adevărul și calea Ta cea dreaptă, pentru ca, biruind uneltirile de acum ale diavolului, să mă pot bucura de cuvintele Apostolului Tău Iacob, care zice: „Fericit bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se, va lua cununa vieții, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor care Îl iubesc pe El”.
Dăruiește-mi, Stăpâne, inimă curată și credință tare, pentru ca în aceste clipe să pot cânta dimpreună cu prorocul Tău David: „Doamne, cât s-au înmulțit cei care mă necăjesc! Mulți zic sufletului meu: Nu este mântuire lui întru Dumnezeul lui! Iar Tu, Doamne, sprijinitorul meu ești, slava mea, și Cel Care înalți fruntea mea! Cu glasul meu către Domnul am strigat și m-a auzit din muntele cel sfânt al Lui! A Domnului este mântuirea și peste tot poporul Tău binecuvântarea Ta”. Amin.
Comentarii