Pe la începutul anilor ’80, cînd am avut șansa și bucuria de a-l cunoaște pe Petre Țuțea, cei care vedeau de el cu precădere erau Marcel Petrișor, Ion Coja și Aurel-Dragoș Munteanu (Dumnezeu să-l odihnească). Îl frecventau și alții, dar fără să se implice în aceeași măsură în viața și nevoile lui curente. Deja octogenar, bătrînul era pe cît de spectaculos, pe atît de dificil: neputințele și hachițele bătrîneții se făceau tot mai simțite, iar a-i sta în preajmă nu mai era doar un privilegiu intelectual, ci o adevărată cruce a smereniei și a răbdării. Mai tîrziu au pus umărul la această nobilă corvoadă – cooptați de profesorul Ion Coja (altminteri un personaj destul de controversat, dar sincer dedicat lui Țuțea și ideii naționale) – tinerii din grupul lui Marian Munteanu. Abia după 1989 i-a stat alături (probabil în perioada cea mai dificilă), timp de vreo jumătate de an, încă și mai tînărul Radu Preda. Profesorul, scriitorul și fostul deținut politic Marcel Petrișor (n. 1930) a fost însă, mai tot timpul, „vioara întîi” în această veghe asistențială. Îl cunoștea pe „nea Petrache” încă din tinerețe, au trecut amîndoi prin temnițele comuniste [1] și i-a rămas aproape pînă la punerea în mormînt (decembrie 1991, nu mult după ce împlinise 89 de ani [2]). Prin el l-am cunoscut și eu pe Țuțea, pe care l-am întîlnit de fiecare dată fie în garsoniera din Șipotul Fîntînilor, fie în primitoarea casă a soților Dana și Marcel Petrișor din Intrarea Știrbei Vodă. Așadar, ții în mînă, cititorule, o carte scrisă de unul dintre oamenii care i-au fost cei mai apropiați și care i-a vegheat cu răbdătoare iubire ultimii ani de viață. După Jurnalul cu Petre Țuțea al teologului Radu Preda, cartea de față – cu textul lui Marcel Petrișor și cu trei texte ale lui Petre Țuțea însuși – este cea mai vie și mai autentică evocare a „țăranului imperial” care a murit „chiriaș la stat” în garsoniera „paideică” din coasta Cișmigiului [3]…

***

Mai mult, mai puțin sau deloc înțeles, pe Petre Ţuţea (6 octombrie 1902 – 3 decembrie 1991), acest „Socrate al românilor”, cum i-au spus unii, sau acest „ţăran imperial”, cum i-au spus alţii, lumea românească postcomunistă îl mai păstrează în memorie ca pe legenda vie a anilor 1990-91. Poate că el şi părintele Stăniloae – amîndoi trecuţi prin temniţe, în calea lor spre Rai – au fost, aici acasă, ultimii mari interbelici în viaţă. Dar marele teolog era în primul rînd om de condei, nespectaculos în agora, pe cînd Petre Ţuţea a fost prin excelenţă un geniu al oralităţii, un om-spectacol, care-i fascina chiar şi pe cei care nu înţelegeau mai nimic din ce spunea („Nu pricep, dar e grozav!” – ar fi exclamat, în închisoare, un ţăran care se înghesuia să-i asculte peroraţiile). Lui nea Petrache nu-i plăcea să i se spună filosof: el, care-l citise pe Kant din scoarţă-n scoarţă, îi socotea pe filosofi, ca şi bătrînul Tertullian, nişte „patriarhi ai ereticilor” [4]. Ei dizolvaseră cîndva Olimpul, iar acum stau să dizolve şi Taborul: se substituie constant, cu orgoliul lor „autonom”, zeilor/Zeului, relativizează adevărurile de credinţă, prefac în viciu nevoia întrebării. Paradigmei Căutătorului (filosoful, ca şi omul de ştiinţă – care, zicea el, nu-i decît „filosoful căzut în empirie”) îi opunea cu ostentaţie paradigma Misticului (omul religios, întruchipat suprem în omul creştin – cruciatul Adevărului revelat). Creştinismul, „nebunia Crucii”, sfidează biata noastră raţiune autonomă, logica noastră formală, pragmatismul nostru empiric. Dar ce e, pînă la urmă, creştinismul, domnule Ţuţea? Păi uite, îţi răspund cu Chesterton: să crezi ceea ce nu este de crezut, să nădăjduieşti ceea ce nu este de nădăjduit, să iubeşti ceea ce nu este de iubit! „Rezolvarea dumnezeiască a problemei lui Iov”, zicea Nae Ionescu, dascălul mărturisit al lui Petre Ţuţea. Vindecat repede de stîngismele primei tinereţi [5], Petre Ţuţea şi-a asumat crucea şi a trecut cu ea prin toate bolgiile veacului. Crucii şi Neamului le era recunoscător că îi făcuseră onoarea să sufere pentru ele în temniţele comuniste [6]. Între Dumnezeu şi Neamul meu... [7] Dar neamul acesta îl binemerită, oare, pe cît l-a fost el iubit? E posteritatea lui Petre Ţuţea vie, cuviincioasă, creatoare? Cînd să-l îngroape în cimitirul satului natal, au constatat că sicriul era mai mic decît trupul neînsufleţit, iar groapa era mai mică decît sicriul! Cînd să fie sărbătorit la centenarul naşterii, în octombrie 2002, tot la Boteni, i s-a dezvelit solemn numai soclul, pentru că bustul… nu era gata [8]! Cartea de față – cu care autorul își împlinește o datorie de suflet – încearcă să netezească, fără lungimi și fără ditirambi, calea unei posterități mai bune, pe care Petre Țuțea, „sacerdotul fără parohie”, o merită cu prisosință – și care ne obligă pe toți cei care l-am cunoscut.

Răzvan CODRESCU

[1] Petre Țuțea a fost închis între 1948 și 1953, apoi între 1956 și 1964. Marcel Petrișor a fost închis din 1952 pînă în 1964 (cu o întrerupere de doar cîteva luni, din primăvara în toamna lui 1956).

[2] Nu i-a fost dat să se îngroape la Blaj, cum pretinsese la un moment dat că și-ar fi dorit, „ca să pun de acord rasa cu religia”, ci la Boteni, în satul natal (unde i-au ridicat în urmă și o statuie, care... nu seamănă deloc cu el).

[3] A sperat pînă la moarte ca Emil Cioran (pe care-l ţinea de prieten apropiat, chiar dacă-l ştia „certat cu Sfîntul Apostol Pavel”) să-l ajute cu garsoniera de lîngă Cişmigiu în care şi-a petrecut ultimele decenii de viaţă, dar pînă la urmă i-a fost dat să moară „chiriaş la stat”. Moşia lui spirituală a fost însă mai presus de vremuri, iar pe ea a fost şi rămîne de-a pururi stăpîn...

[4] A se vedea, în „Anexele” acestui volum, textul intitulat „Despre filosofi și filosofie”.

[5] Cînd trecuse chiar printr-o fază marxistă, cot la cot cu Petre Pandrea (cel rămas pînă la capăt, chiar şi în timpul experienţei penitenciare, „tovarăşul de drum” al comuniştilor). Mai tîrziu se acoperea cu celebra formulă: „Cine nu-i comunist pînă la 30 de ani, ăla nu are inimă; cine-i comunist după 30 de ani, ăla nu are minte”.

[6] Mai ales la Aiud.

[7] Este şi titlul celei mai populare cărţi apărute sub semnătura lui Petre Ţuţea după decembrie ’89 (culegere eteroclită de interviuri şi eseuri, îngrijită de Gabriel Klimowicz şi prefaţată de Marian Munteanu, co-editată de Fundaţia Anastasia şi Editura Arta Grafică, Bucureşti, 1992).

[8] Iar cînd a fost în sfîrşit gata, mai toată lumea a căzut de acord că mai bine n-ar fi fost gata niciodată!