Astăzi, în epoca sunetului, a zgomotului de orice fel, tăcerea a devenit o mare putere sufletească. Puțini sunt cei care mai au curaj să o asculte, să-i „vorbească“. Tinerii merg pe stradă și în mijloacele de transport public cu căștile la urechi ascultând mereu muzică. Oamenii în casă își fac treburile ori discută problemele cotidiene pe fundalul televizorului, mereu în polemici, mereu obosiți, mereu agitați. Nimeni nu mai are curaj să asculte tăcerea, conștiința, gândurile... Răgușită sau nu, tare sau în surdină, odihnitoare sau agitată, mintea nu vrea să audă tăcerea. O fi prea apăsătoare sau trezește emoții ce le dorim îngropate ?! Tăcerea devine pe zi ce trece o virtute apreciată doar de unii.

 

E dificil să asculți tăcerea când toți doresc sunetul, e greu să taci când trebuie să rabzi nedreptățile unora, e anevoios să taci astăzi... Valoarea tăcerii e mare, putând fi mereu ridicată la rang de cult. E un dar care a fost din toate timpurile prețuit. Pentru mulți și tăcerea e un răspuns. Socotită de unii o calitate a oamenilor înțelepți, de alții o dovadă de lașitate sau prostie, tăcerea rămâne o enigmă, o haină albă atât a diplomației cât și a inimii pașnice.

 

Omul care știe să tacă dă dovadă de suficientă stăpânire de sine în condițiile în care de cele mai multe ori cuvintele noastre se întorc deformate, ciuntite și pătate. Teama de oameni cu influențe ne fac să tăcem când poate ar trebui să vorbim, să răbdăm, să așteptăm Cuvântul. Mulți oameni au fost etichetați într-un fel sau altul pentru că n-au știut să-și înfrâneze un gând, un dor, o observație, poate bună și pertinentă, dar care nu a găsit un suflet capabil să o primească și a stricat comuniuni... Și astfel, ajungi uneori astăzi să vorbești „tăcând“. A ști să taci, semnifică a fi smerit, dar poate fi și o dovadă de lașitate sau de corupere, după zicala românească: „o mână o spală pe alta și amândouă spală fața“. Sunt și cazuri în care niciodată acele glasuri fierbinți, de foc nu au știut să tacă, nu au vrut, nu au putut.

 

Unii tac din sfială, alții din lene sau pentru a nu se stresa, unii că n-au ce spune, alții din teama de polemică, puțini poate din gânduri sacerdotale, practicând o preoție a tăcerii. Însă a ști să taci nu înseamnă că nu ai nimic de spus, că nu ai curaj de a vorbi, că ești încrezut, ori alte motive mici. A ști să taci înseamnă a nu rosti cuvintele ce-ți vin pe limbă, a avea răbdare cu cugetările tale, a mai reflecta asupra răspunsurilor, a nu da replici tăioase, a nu cădea pradă impulsului de moment, a mai sta de vorbă cu tine însuți. Cel care nu va ști să tacă, nu va ști nici să vorbească. Înainte de cuvinte este bine ca gândul nostru să trimită un gând curat, o binecuvântare interlocutorului, pentru a fi un „teren“ roditor.

 

Cred că și duhovnicii în scaunul de spovedanie recomandă tăcerea în unele cazuri. Mai ales în viața de familie, când din diferite pricini, soțul sau soția, se cuvine „să mai țină, din când în când, apă în gură“, pentru a nu mai cicăli sau rosti, la supărare, vorbe grele, care dau naștere la uragane și furtuni de reproșuri. E bună tăcerea ! Ea te păzește poate de o palmă, de o dojană, ori de un cuvânt tăios ce taie parcă în carne vie, iremediabil.

 

Există tăceri și tăceri. Toate sunt interpretate, la fel ca și cuvântul. Așa e omul, mereu află sensuri noi la tot ce intră în contact cu el. Tăcerea poate exprima adesea mai mult decât o pot face cuvintele. Nu e doar pauză între cuvinte, tăcerea mai înseamnă și să știi să asculți. Căci „vreme este să taci și vreme să grăiești“ (Ecclesiastul 3, 7). Tăcerea pigmentează momente, emoții, zâmbete. A ști să admiri frumosul, înseamnă să taci și să contempli, plasticitatea cuvintelor fiind dificil de fixat în acele clipe înalte.

 

Sfântul Isaac Sirul spune că tăcerea ne înfrânează de la multe rele, iar Sfântul Ambrozie spune că „am văzut pe mulți oameni căzând în păcat din pricina vorbelor lor, însă aproape pe nimeni din pricina tăcerii“. „Să nu credeți că evlavia constă în aceea că vorbești mult de Dumnezeu. Nu. Ci mai mult în păzirea tăcerii. Fiți încredințați că totdeauna este un lucru mai puțin primejdios să asculți decât să vorbești“, învață Sfântul Grigorie de Nazianz. Iar părinții din pustiul Egiptului afirmă că vorba bună, duhovnicească este de argint, însă tăcerea este de aur.

 

Tăcerea este o prietenă fidelă care ne învață să coborâm în sine pentru a tăcea în tăcere și a ne bucura de ea. E melodia inimii care cântă alte simfonii decât glasul. Dacă mereu vom purta zgomot în jur, îngerii nu vor mai avea când să ne vorbească... Hmm, și ce minunată e tăcerea de după tăcere !...

 

ierom. Hrisostom Filipescu