Următoarea ușă a bucuriei este să-L mănânci și să-L bei pe Domnul, adică Sfânta Împărtășanie. Pentru că nimeni nu se poate bucura dacă e mort. N-am văzut un mort bucurându-se. Sunt senini așa la față, dar nu se bucură. Sufletul lor, probabil că e viu și se bucură, dar trupul lor nu mărturisește asta pentru că e mort. Nu ne putem bucura dacă nu avem viață în noi, și nu avem viață în noi fără Dumnezeu! Nu avem viață în noi fără Mântuitorul în noi. Așa a zis: „Cine nu Mă mănâncă pe Mine, nu are viață în el.“. Și se miră bieții oamenii că: „Nu știu de ce îmi merge așa de rău…“, „Nu știu de ce ostenesc.“… Unul din motive este că nu avem Viața în noi! Veți spune poate, și veți avea dreptate, că sunt unii care se împărtășesc destul de des și, totuși, nu au viață în ei. De ce? Pentru că n-o trăiesc! Dumnezeu Își dă Viața dar noi putem să n-o trăim. Era o povestioară cu un călugăr care se înfuria foarte tare, avea patima mâniei și s-a rugat cu durere la Domnul să-l ajute să biruiască patima. Domnul i-a zis: „Bine, îți dau harul Meu și ai să te vindeci.“. A ieșit din biserică, unde se rugase, și s-a întâlnit cu doi frați – cei mai buni, singurii care nu-l înfuriaseră niciodată. Și l-au înfuriat, s-a înfuriat mai tare decât oricând. Și s-a supărat pe Domnul și I-a reproșat: „Ce-ai făcut, Doamne, ai zis că-mi dai harul Tău ca să mă vindec și, ce a fost asta?“. Și zice Domnul: „Eu ți-am dat har mult și ți-am dat și ocazia ca să-l folosești. Ce-ai făcut cu harul Meu?“. Așadar, ispitele nu sunt decât ocazii ca să folosim viața pe care ne-a dat-o Dumnezeu, puterea pe care ne-a dat-o Dumnezeu.

 

Altă ușă prin care intrăm ușor în Bucurie, este respectarea Poruncii: nu judecați! Toate Poruncile Domnului sunt uși ale Bucuriei Lui! De fapt asta-i Taina! Acum, eu nu voi vorbi despre toate, dar să reținem: porțile, ușile bucuriei sunt Poruncile lui Dumnezeu. N-ai împlinit o Poruncă, n-ai intrat în Bucurie. Dumnezeu e atât de bun și de milostiv încât, acum, în vremurile din urmă, ne primește în Bucuria Lui de îndată ce întredeschidem o ușă! Dar, până la urmă tot trebuie să le deschizi pe toate și să intri Acolo unde inima ta dorește să fie! Dar poți începe de oriunde.

 

Să fim numai atenți că cea mai ucigătoare călcare de poruncă este judecarea aproapelui. Vă veți mira. Cum așa? Asta este cea mai ucigătoare? Că doar n-o fi mai cumplită decât minciuna, furtul, uciderea de prunci! Și totuși da, pentru că așa ne spune Domnul și pentru că așa ne spune și conștiința noastră: să zicem că omul are o scuză în fața conștiinței sale că a înjurat, că a furat… Nu? Să zicem că are o scuză în neputințele firii când are o izbucnire de mânie. Dar, când te legi de omul care nu ți-a făcut nimic și-l judeci, ce scuză ai, ce nevoie te-a împins? Să zicem că omul căzut dă de nevoi și unde nu sunt și zice: „Mor de foame, dacă fac toți copiii.“. No, să vă uitați, să vedeți că mai sătui sunt cei care au copii. Dar nu ne uităm… Dar să zicem așa, că mintea noastră – acolo, puțină – nu înțelege lucrul acesta și face, ucide prunci, pentru că îi este frică să nu moară de foame sau că n-are cum să-și crească copiii. Dar când îl judeci pe cel de lângă tine, care-ți e nevoia?! Cum vom răspunde noi pentru aceasta, pentru păcatele groaznice pe care le facem fără să fim împinși de nevoile firii? De unde vine această pornire a noastră? De la o nevoie căreia nu știm să-i spunem pe nume: nevoia de a fi cineva, nevoia de a fi buni, de a fi frumoși, de a fi deștepți. Și pentru că pentru asta e nevoie să te străduiești, să înveți să te lupți cu ispitele, să devii tu cel care ești tu, e mult mai ușor să devii bun făcându-l pe celălalt rău. Așadar, preocuparea asta a noastră de a-l micșora pe celălalt cu ceva, este, de fapt, preocuparea de a mă înălța pe mine. Și suntem atât de bolnavi din punctul ăsta de vedere, încât eu dacă vă spun acum despre o persoană cunoscută, ceva minunat, o să ziceți: „Chiar așa?!“. Apare imediat neputința omului căzut de a accepta că cineva poate fi mai bun ca el! Dacă vă spun ceva de rău despre o persoană despre care ați crezut numai bine până acum, o să ziceți: „Da, da, da…! Să știi că așa e! L-am văzut eu odată că nu călca chiar bine. Nu m-așteptam, dar îmi explic...“. Maximum de compasiune se reduce la „Nu mă așteptam!“. Și credem tot, orice și pe oricine credem, când e vorba de ceva rău, și nu credem pe nimeni – să-mi dovedească, nu? – dacă e vorba de ceva bun. Aceasta trebuie să ne sperie!

 

Cum să ajungem la bucurie în felul acesta? E imposibil. Dacă suntem invidioși, dacă judecăm pe aproapele, poarta bucuriei va fi închisă în veci. Și e o poveste atât de tristă, să mă iertați că v-o spun! Într-un sat era un om foarte credincios. Se ducea la biserică și nu numai că se ducea la biserică și cânta lui Dumnezeu și se ruga, dar făcea și fapte bune: a împodobit biserica – și să știți că e o faptă bună. Făcea veșminte pentru preoți, și să știți că e o faptă bună! Veșmintele preoțești trebuie să fie făcute de dumneavoastră, nu de preoți – că nici n-au bani! Dar, să nu le faceți costume de mers la bal, ci din acelea cu care slujesc în biserică! Așadar, omul nostru făcea multe fapte bune, dar avea un păcat, o patimă: era invidios. Voia să fie primul și nu suporta ca cineva să aibă mai mult decât el. Și se ruga mult: să aibă, să aibă! Și, la un moment dat, vine îngerul la el și-i spune: „Uite, m-a trimis Dumnezeu la tine și, pentru râvna ta pe care o ai și pentru toate cele bune, vrea să te scape de patima asta de a avea mai mult decât alții. Și a zis Dumnezeu așa: că-ți dă tot ce vrei tu și orice cantitate vrei, cu o condiție: ca Ion, vecinul tău, să aibă de două ori mai mult. „Ha?! Zice: tot, tot, tot?!“ „Tot, tot, tot!, zice îngerul“. „Dar dacă cer eu zece case?!“ „Îți dă zece case!“ „Zece case?!“ „Zece case!“ „Și Ion o să aibă douăzeci?“ „Da, douăzeci!“ „Dar boi, dacă îi cer o sută de boi, îmi dă?“ „Da, îți dă.“ „Și Ion să aibă două sute?“ „Da, două sute!“ „Nu, nu, nu! Nu pot să accept!“ Și, orice ar fi cerut, și oricât de mult, când se gândea că Ion o să aibă de două ori mai mult, nu putea! „Lasă-mă trei zile să mă mai gândesc, să mă mai rog“ Și s-a rugat, a postit, s-a chinuit așa și a venit îngerul peste trei zile și zice: „Ei, Vasile, te-ai gândit?“. „Da, zice Vasile!“ „Și ce vrei să-ți dea Domnul, întreabă îngerul?“ „Să-mi ia un ochi!“

 

Râdeți, dar ar trebui să plângem, nu? Ar trebui să plângem, da! Atunci, vedeți… cum să fie bucurie?! Dacă ochiul meu e îndreptat către aproapele: ce are, cât are, ce face, ce zice, n-am cum să mă bucur. Pot să am eu cea mai minunată stare din lume. Dacă nu o pipăi, dacă nu o percep, dacă nu dau Slavă lui Dumnezeu, dacă nu intru în bucuria Stăpânului meu pe calea aceasta a împlinirii poruncilor, nu am cum. Și gândiți-vă că de toate păcatele ne putem pocăi, ne putem lepăda, din toate ne putem îndrepta! Nu e păcat care să ne alunge de la bucurie, pentru că nu e păcat pe care să nu-l poată ierta Dumnezeu, pentru că El e Dumnezeu de-adevăratelea! Dar dacă eu nu pot, nu vreau să biruiesc aceasta și nu aflu că eu ajung la bucurie numai devenind ceea ce trebuie să fiu eu și nu uitându-mă la celălalt, cum să ajung la bucurie? Nevoia mea de a fi grozav e reală, e sfântă, Dumnezeu m-a făcut să fiu grozav, dar grozav ca mine și ca Dumnezeu, nu ca Ion și ca Vasile! De exemplu, cineva drag mie mi-a zis: „Ce-aș vrea și eu să fiu ca dumneavoastră!“. Ei, ce spui tu acolo? Dumnezeu te-a făcut să fii ca El, dumnezeu, și tu vrei să fii ca mine…! Asta nu-i afacere! Eu sunt și babă și am așa niște neputințe că dacă mi le vezi, mâine-poimâine n-o să mai vrei să fii ca mine și rămâi fără model! Se poate! Fii ca Dumnezeu! Aceasta este chemarea noastră: să fim ca Dumnezeu! Dacă luăm în serios ce spune Dumnezeu, n-o să vă vină să credeți ce iese din noi. Și, Dumnezeu este Calea, poruncile Lui sunt Calea. Și are un Sfânt care a fost prăznuit astăzi – că eu mai știu, de când am plecat pe drum, nu mai știu zilele, și nu mai știu dacă azi e mâine sau ieri… Așa, mă gândeam la Sfântul Isaac Sirul. Azi a fost, nu? Ei, Sfântul Isaac are un cuvânt, o rugăciune care zice: „Doamne, Tu Care ești Calea, Adevărul, Cel ce duci pe fiecare la Tine, la desăvârșirea Ta, Tu du-mă la Tine pe calea care pleacă din inima mea“. E uimitor de adevărat! Nici o cale nu este adevărată dacă nu pornește din inima mea, de acolo de unde mă și cheamă Domnul! Nu putem fi bucuroși pe nici o cale, decât pe calea noastră care e chemată să devină Calea Lui! Altfel nu vei reuși să faci decât imitații, să te maimuțărești sau să-ți pui tot felul de măști! Am apucat o vreme, imediat după “89, să văd un cântăreț din America, am uitat cum îl cheamă… Mi-aduc eu aminte! Ei, acela avea o pălărie specială și nișe zulufi, cârlionți, așa, în ochi! Da, da, Michael Jackson! Ei, maică, după ce a plecat Michael ăsta din țară, sute de adolescenți, băieți și fete, aveau pălărie și zulufi ca el. Își aflaseră modelul, asemănarea! Mai ales fetele! Ca să vedeți! Dar de ce să mimăm?! De ce alegem să fim maimuțele?! De ce ne luăm modele umane?! Pentru că ni se pare mai ușor, și pentru că alegem să judecăm. Da, da, noi și când admirăm un om, îl judecăm. Zic părinții: „Să lauzi, dar să nu judeci!“ Eee, ia gândiți-vă, cum să faci să lauzi fără să judeci? Și când admirăm pe cineva, și când disprețuim pe cineva, de fapt admirăm ce e bun în noi și disprețuim ce e rău în noi și nu avem curajul să ne uităm la noi și ne uităm la celălalt. Și cineva zicea – mi-a plăcut mult cuvântul acesta spus de un psiholog – când arăți pe cineva cu degetul, să fii atent că un deget e îndreptat către el, dar celelalte sunt către tine și asta înseamnă: el e mincinos, eu sunt de trei ori mai mincinos decât el, el e hoț, eu sunt de trei ori mai hoț!

 

N-am vedea, oameni buni, nimic bun și nimic rău, la nimeni, dacă n-am cunoaște din experiență acel ceva! Cum mi-a și zis și mie cineva: „Maică, văd că te pricepi la toate. Cred că le-ai și făcut pe toate, nu?!“. Ei, acum, să mă iertați, le-am făcut eu pe mai toate, da“ le trăiește omul și prin compasiune, le mai învață și de la ceilalți și din cărți… Și ne va fi de folos ce vedem, spre învățătură! Să ne oprim, așadar, ori de câte ori vine gând de judecată și să zicem: „Aha! Ce văd eu acum la el, ce văd la ea, e al meu. E proiecția mea pe el, pe ea! E ochiul meu care nu e curat.“. Știți cât ni se schimbă viața când acceptăm că suntem cum nu ne place nouă să fim?! N-avem cum să devenim cum dorește inima noastră să devină, dacă nu vedem cum suntem! N-am cum! N-am cum să fiu curată pe față dacă nu-mi văd petele! Nu pot. N-am cum! Iată de ce e păcat să judecăm și pierdem bucuria după care tânjim când o facem!

 

Sursa: Monahia Siluana Vlad, Meșteșugul bucuriei, Editura Doxologia, Iași, 2009