Cine iubeste tacerea, iubeste vesnicia...

Fraţilor, nu vremurile sunt grele, ei păcatele sunt grele, aşa să ştiţi!... Dumnezeu nu mă întreabă de sfârşitul lumii, ci de al meu... Nu cereţi să faceţi minuni! Cel mai mare dar acesta este: să-mi văd păcatele mele şi să pot plânge.

Creştinii să caute a căpăta aceste două virtuţi: smerenia şi dragostea. Căci cine capătă aceste două virtuţi Duhul Sfânt îl învaţă mila, pentru că din dragoste izvorăşte mila. Iar dacă a căpătat smerenia, nu mai judecă pe altul, nu mai cântăreşte pe altul, se vede pe el mic şi păcătos.

Dumnezeu iubeşte pe omul smerit şi nebăgat în seamă de nimeni. N-ai văzut? Toţi sfinţii au avut smerenie. Si care zice că-i sfânt îi înşelat de diavol. Sfinţii, ei nu s-au socotit că-s buni, ci că sunt nevrednici, gunoiul pământului. Uite, aşa e. Şi când vei auzi pe cineva că se recomandă el ca sfânt, acela e înşelat de diavol. Atâta a iubit Dumnezeu omul smerit, încât i-a iertat şi păcatele pe care le-o făcut. Dumnezeu îi plin de bunătate, dar Dumnezeu nu iartă mândria. Toate păcatele le iartă dar mândria nu o iartă!

Convorbiri duhovniceşti cu monahul Proclu Nicău, Editura Agaton, Făgăraş, 2004, p. 23